Vinovăția nu are un singur nume. E un sistem întreg construit ca să nu funcționeze.
Când 11 din 22 de echipe din Liga a 2-a nu au drept de promovare, nu e un accident de sezon. E rezultatul logic al unui model pe care federația, primăriile și politicul l-au tolerat și, de multe ori, l-au preferat, vreme de peste două decenii.
Cluburile de drept public nu au apărut din senin. Ele există pentru că un primar are nevoie de o echipă cu numele orașului pe tricou, finanțată din bugetul local, fără riscul unei falimentări zgomotoase și fără obligația de a construi un club sustenabil. E, de multe ori, populism sportiv: bani publici, vizibilitate politică, zero presiune pentru performanță economică.
Diferența dintre „club de drept public” și „club finanțat de primărie prin fonduri private” pare tehnică, dar este exact portița juridică prin care banul public rămâne, iar responsabilitatea reală dispare.
Faptul că FRF discută acum ca echipele fără drept de promovare să nu mai poată juca nici măcar în play-off arată o federație care tratează simptomul, nu boala. Cum blochezi, de fapt, o competiție întreagă? Și cu ce ajută să oprești o echipă care primește banii din exact același loc, doar că îi trec printr-un SA sau printr-un ONG, unde totul devine dintr-o dată mult mai ușor de musamalizat și, poate, de „comisionat”?
Aici e nodul real al problemei: distincția dintre drept public și drept privat a devenit o formalitate ocolibilă, nu o garanție de independență financiară.
Un club poate fi tehnic „privat”, asociat cu o firmă care, la rândul ei, trăiește din contracte sau finanțare municipală ori aparține chiar de primărie, și poate promova, în timp ce un club onest în privința sursei banilor lui rămâne blocat.
Nu structura de proprietate este problema, ci faptul că regula a fost gândită să poată fi ocolită, nu respectată. Doar la Steaua și la Ministerul Apărării nu se vrea și nu se desemnează nimeni care să se ocupe cu adevărat de subiect. E mult mai simplu să faci experimente juridice și apoi să le îngropi ușor, dând vina pe altcineva.
Cazul Hermannstadt – insolvență din 2021, echipă destrămată, fără președinte – este simptomul unui model care nu obligă pe nimeni să gestioneze un club ca pe o afacere.
Nu doar că banul este public, ci sistemul permite ca banul public să circule fără transparența și responsabilitatea pe care finanțarea publică ar trebui să le impună.
Regula „fără drept de promovare pentru cluburile publice” nu are, în forma actuală, nicio logică reală, decât să oblige cluburile la artificii juridice care, în cele din urmă, se termină în faliment. Toată lumea știe că este un obstacol care se ocolește prin acte, nu printr-o schimbare reală. Doar clubul Steaua și ministerul „nu știu” cum se face sau, mai corect spus, nu vor să știe.
Vinovatul colectiv al fotbalului românesc este, până la urmă, o cultură instituțională, locală și federativă, care a acceptat compromisul an de an, în loc să impună o regulă simplă: transparență totală privind proprietatea și finanțarea, indiferent de eticheta juridică.
