Cei care avem azi undeva până în 45 de ani suntem obişnuiţi cu această idee, necontestată chiar şi de către rivali, până de curând, dar oare mai stau lucrurile aşa? Dacă da, cu ce şi cum ar trebui să ajute clubul nostru? Dacă nu, cum ne afectează şi, din nou, cum ar trebui procedat?
Acest articol nu este, nici pe departe, un plan de business sau de marketing şi, cu atât mai puţin, un manual al suporterului. Este analiza unui suporter oarecare, aşa cum sunt mii, zeci de mii sau câţi om mai fi, pentru că, să fim sinceri, momentan nici nu putem avea o reprezentare clară a numărului de stelişti rămaşi după momentul ĂLA, îl ştim, nu o să reiau povestea.
S-o luam un pic de la „început”, adică de la momentul când a devenit clar că Steaua este cea mai iubită echipă din România. De la Cupa Campionilor Europeni câştigată în 1986, căci, cum am spus, scrie un stelist de vreo 40 de ani.
Este clar că, după acea performanţă irepetabilă în fotbalul românesc, Steaua a ajuns într-o clasă superioară faţă de restul echipelor, chiar dacă performanţe au mai avut şi altele, chiar semifinale. Dar când câştigi un trofeu de asemenea notorietate, numele clubului tău se lipeşte de acea notorietate şi se alimentează din ea. În plus, de ce să minţim, şi maniera în care a fost câştigat acel meci a adus o aură de legendă: pe lângă faptul că Steaua era văzută (normal) ca un outsider, a jucat finala împotriva unui gigant, Barcelona, practic la el acasă, iar seria de patru penalty-uri apărate de Duckadam a rămas până azi irepetabilă.
Revenind la notorietate, aceasta se hrăneşte foarte mult şi din imagini, din simbolistică. Imaginilie cu Iovan şi Lăcătuş ridicând cupa, dar mai ales cea în care Duckadam aleargă cu Urecheata, rămân. După o semifinală, pierdută sau câştigată, nu rămân astfel de imagini, pentru că mai sunt paşi de făcut. Steaua este singura care a făcut drumul până la capăt.
Aşa se face că cei care aveam pe vremea ai 6, 10 sau 15 ani, ne-am apropiat în mod firesc şi natural de această echipă, de aceşti „supereroi”, pentru că alţii nu aveam. Ei erau pentru noi Superman, Batman, Thor şi ce alţi băieţi care trec prin stâncă mai admiră copiii acum.
Dar un club este o entitate „vie”, care creşte, care poate avea probleme, care, pe parcursul vieţii, îşi atrage prieteni noi şi, evident, şi duşmani sau măcar rivali.
În momentul acesta, Steaua nu poate fi sigură că are cea mai mare bază de fani, pentru că s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi nu poate fi şters, astfel că mulţi stelişti, la un moment dat, au ales altă cale. Sigur, sunt multe de dezbătut: de ce au făcut-o, trebuie sau nu aduşi înapoi, cum pot fi aduşi înapoi etc?
Şi de aici urmează partea subiectivă, părerea autorului, care poate să fie corectă sau nu şi, cu siguranţă, nu este unanim împărtăşită. Este Steaua cea mai iubită echipă la momentul actual? Cu siguranţă, nu. Se declară cei mai mulţi dintre microbiştii români stelişti? Cu siguranţă, da. Iată, pare un nonsens, dar asta e realitatea.
Are un club neapărată nevoie de a fi cel mai, de a avea cei mai mulţi suporteri, cel mai frumos stadion, cel mai impresionant palmares? Nu, şi exemple sunt multe, multe echipe imense care nu se bucură de supremaţie în ţara lor, dar tot nişte coloşi sunt.
Totuşi, toate aceste cluburi despre care vorbim, mai mari sau mai mici, au o identitate, ceva cu care suporterii rezonează şi care îi face să fie aproape de echipa pe care o susţin. Şi ceea ce nu lipseşte niciodată unui club de anvergură este un obiectiv, un drum clar de urmat.
Într-o serie documentar despre cariera lui Tiger Woods, un coleg de circuit spune că lumea venea într-un număr fără precedent la meciurile (jocurile?) sale pentru că se aşteptau mereu să facă ceva unic, spectaculos, istoric. Asta este speranţa care îndeamnă oamenii de la spate spre stadion şi pe asta trebuie mizat pentru a aduna cât mai mulţi suporteri: ideea că, dacă vei fi acolo, vei avea şansa să asişti la ceva istoric, ceva la care vei putea povesti peste ani că ai participat.
Sigur, acum totul este televizat, filmat cu telefonul, aceleaşi momente le vor fi văzut şi mulţi alţii, la TV, pe laptop, tabletă sau telefon. Dar tu vei fi fost acolo, e altceva.
Asta urmăresc suporterii unei echipe de fotbal, mai presus de orice altceva: fotbal! Sigur, sunt vremurile informaţiei, orice suporter al Barcelonei ştie că sunt alegeri pentru preşedinţia clubului, dar nu se adună zeci de mii într-o sală de şedinţe şi nici dacă sunt transmise în direct, nu adună milioane de telespectatori live.
În acelaşi fel, treaba suporterului stelist este să meargă la meciuri, să aducă un prieten, să încerce să-i transmită pasiunea pentru fotbal şi Steaua copilului. Ce se întâmplă în sălile de judecată este mult mai puţin important, în momentul ăsta, când deja lucrurile sunt clare de foarte mult timp. Şi, mai important, este mult mai puţin spectaculos.
Frumuseţea fotbalului se vede pe teren, frumuseţea stelismului se simte în tribune, de acolo vei simţi că faci parte din ceva special, de acolo vei asista la momentele alea de povestit. În viaţa mea nu am auzit un chibiţ povestind înflăcărat o victorie la masa verde. Stelismul locuieşte pe stadion, acolo îl cunoşti şi te împrieteneşti cu el şi ajungi să faci parte din el, acolo simţi că eşti şi tu parte din viaţa echipei. Pentru că am stabilit că Steaua este un organism viu.
George – unul dintre cei mulți