Oare ne dorim cu adevărat să jucăm în prima ligă? Ce înseamnă, până la urmă, „prima ligă” în fotbalul românesc de azi? Cel mai bun fotbal sau o capcană, o scenă pe care se joacă nu performanță, ci un spectacol de nervi pentru suporteri și, în culise, un joc de interese?
Într-o ligă unde „blaturile” sunt la ordinea zilei, unde jumătate dintre echipe par predate dinainte de fluierul de start, mai putem vorbi despre fair-play și corectitudine? O ligă în care se promit transferuri și „cumpărări strategice de jucători”, doar pentru a împacheta o realitate rușinoasă. Auzi lozinci despre progres în podcasturi și declarații savante, dar pe teren se vede același fotbal de culise, unde victoria se joacă la telefon, nu pe gazon.
Asta este „noul fotbal românesc” promovat de domnul Orlando: un amestec toxic de blaturi, aroganță, lingușeală și xenofobie subtilă. O combinație în care morala e negociabilă, iar integritatea o glumă proastă. Și, de fiecare dată când cineva îndrăznește să spună adevărul, apar promotorii „corectitudinii” care sar în capul celui sincer, acuzându-l că strică imaginea. Imaginea cui, exact? A unei ligi care s-a transformat într-o telenovelă sportivă?
Domnul Orlando, mare apărător al „Superligii”, explică doct despre branduri, cifre, audiențe și piață. Credit la greu când e vorba despre imagine, dar liniște totală când e vorba despre corectitudine. Nu era același domn care se bătea cu pumnul în piept că fotbalul românesc are nevoie de „transparență și unitate”? Se pare că transparența e valabilă doar atunci când reflectoarele îi prind pe alții, nu pe elitele „proiectului de succes”.
Jumătate din presă s-a grăbit să-l critice pe Pancu pentru o ieșire considerată deplasată și s-a ajuns să-l propună pentru comisii, sancțiuni și mustrări publice. Dar dacă o afirmație vine dinspre Fcsb: brusc, liniște. O tăcere grea, instituțională, o complicitate prea comodă ca să deranjeze.
Că veni vorba de Fcsb, oficialul campioanei en-titre, același care jonglează cu lecții de moralitate, i-a făcut „handicapați” pe cei care cred că un meci a fost aranjat. Ironia supremă: să predici respectul în timp ce insulți. Același om care declara cu seninătate că „blaturile nu se mai pot face ca pe vremuri”.
Și, în timp ce unii își dau dreptate între ei la televizor, FRF stă și privește. Dacă o mai face. Gazeta Sporturilor îi întreabă de o săptămână dacă vor notifica UEFA privind palmaresul Stelei. Niciun răspuns. Poate nu e în fișa postului să vezi evidența. Poate, acolo, printre regulamente și comisii, s-a instalat același reflex de sistem: tăcerea ca formă de protecție.
LPF? Doar amuzament. Prioritățile? Căutarea fiului, protejarea președintelui și justificarea oricărei ilegalități sub pretextul „problemelor de ordin mintal”. Cum să mai creadă suporterul într-o instituție care pare desprinsă din alt film: unul cu imunități, nu cu fotbal? Când la vârf vezi un om care vorbește public doar ca să-și apere familia, nu sportul, ce miză mai poate avea adevărul competițional? Căutați și veți vedea: în ultimii ani, declarațiile și aparițiile lui Gino au fost doar despre fiul cu probleme mintale sau legale.
Și, domnule Orlando, dacă tot promovați „valori”, haideți să discutăm direct: blaturile ajută ratingul? Crește audiența când ne uităm la un meci pe care îl știm deja decis? Aduc mai multe drepturi TV când corectitudinea a devenit o relicvă de manual UEFA? Dacă da, atunci măcar recunoașteți deschis, nu ne propuneți o ligă, ci o parodie.
În tot acest decor absurd, singurii normali rămân suporterii: cei jigniți, taxați și ridiculizați. Oamenii care încă mai plătesc biletul sperând că meciul chiar se joacă. Care încă mai cred că fotbalul merită respect. Iar când văd aroganța cu care oficialii își bat joc de munca și pasiunea lor, întrebarea nu mai e dacă vrem prima ligă, ci dacă vrem să mai avem vreodată un fotbal curat.
Pentru că, sincer, ce folos să ajungi „în elită” dacă spiritul competiției e mort? Ce sens are să te îmbraci festiv pentru o finală când știi scorul dinainte? Poate că nu ne-am pierdut doar calitatea de joc, ci și coloana vertebrală. Și-atunci, ce mai rămâne? Un decor frumos peste un pustiu moral.
