Pentru ce ne încăpățânăm să sperăm, să visăm, să construim din nimic?

Pentru ce mai strigăm? Pentru ce ne încărcăm cu povara asta, când alții au ales drumul mai simplu, al uitării sau al minciunii comode?

Pentru ce?

Când presa ne ignoră sau ne denigrează. Când Steaua e denigrată în emisiuni, batjocorită și lăsată fără drept la replică. Când adevărul nostru, atât de clar, e ținut la margine, iar minciuna e servită zilnic, cu zâmbet, pe toate ecranele.

Pentru ce?

Când clubul însuși nu reușește să fie partenerul de care am avea nevoie. Când simțim că luptăm nu doar cu dușmanii, ci și cu ai noștri, cei care ar trebui să ne sprijine. Când suntem puțini, dar uniți, și fiecare pas înainte se face cu eforturi uriașe.

Pentru ce?

Pentru că am crescut cu Steaua. Pentru că, în fiecare din noi, trăiește o poveste. O minge de piele pe maidan, un gol strigat de pe bloc, un meci văzut în brațele tatălui, un autograf cerut cu inima bătând. Pentru că numele Steaua nu e doar un club. E o parte din noi. E identitatea noastră.

Pentru ce?

Pentru că nu putem uita. Pentru că atunci când închidem ochii, vedem tribuna plină din Ghencea. Îl vedem pe Balint, alergând spre peluză după gol. Îl vedem pe Lăcătuș, mușcând din adversar cu privirea, dând totul, mereu. Îl vedem pe Puiu Iordănescu, calm și hotărât alături de Emeric Jenei. Pe Bumbescu, fundașul de granit. Pe Belodedici, imperial. Pe Iovan, ridicând Cupa Campionilor. Pe Tudorel Stoica, liderul liniștit. Pe Majearu, pe Bărbulescu, Bălan, pe Boloni – oameni care nu doar jucau fotbal, ci trăiau Steaua cu fiecare fibră. Pe Victor Piturcă îmbrățișându-ne prin plasa porții.

Pentru ei. Pentru gloria adusă. Pentru amintirile care ne-au format. Pentru că nu ne permitem să-i uităm, nu avem voie să-i trădăm.

Pentru ce?

Pentru că un nou meci în Liga a II-a nu e un pas înapoi. E o luptă pe care o vom câștiga căci nu vom renunța niciodată. Așa în liga a doua dar împreună e un motiv de bucurie, o oază într-o lume gri. E duminica noastră de speranță. Pentru că acolo, pe acel gazon, în tricoul cu roșu și albastru, încă mai vedem spiritul celor care au scris istorie.

Pentru ce?

Pentru că, deși Steaua pare o povară, este de fapt cea mai frumoasă responsabilitate din lume. Pentru că dragostea pentru ea ne face mai buni, mai drepți, mai vii. Pentru că ne obligă să fim prezenți, să ne implicăm, să nu ne pierdem în zgomotul superficial al vremurilor.

Pentru ce?

Pentru că atunci când lumea întreagă spune „nu mai are rost”, noi spunem „acum începe cu adevărat”. Pentru că, atunci când peluza se umple, iar cântecele noastre se ridică spre cer, nimic altceva nu mai contează. Pentru că doar cine a fost acolo știe cum se simte Steaua în piept.

Pentru generațiile viitoare. Pentru copiii noștri care trebuie să știe ce înseamnă loialitate și adevăr. Pentru că Steaua nu e un club, ci o lecție. Un drum. Un crez. O familie.

Pentru ce?

Pentru că doar noi, steliștii adevărați, putem înțelege ce înseamnă să ți se strângă inima când peluza cântă, mai tare decât un „suporter” de carton la un trofeu cumpărat. Pentru că în noi încă bate inima Stelei.

Și da… Abia aștept primul meci. Abia aștept să aud fluierul de start. Să văd jucătorii înșirați pe teren ca niște soldați gata de luptă. Să simt că tot ce-am trăit până acum nu a fost degeaba. Să strig, să cânt, să cred din nou.

Pentru ce?

Pentru Steaua. Pentru trecut. Pentru prezent. Pentru viitor. Pentru noi.

Source

Lasă un răspuns