21 de meciuri a jucat Steaua în campionat și încă unul în Cupă. 21 de etape într-un sezon trăit parcă împotriva curentului.
Într-un blocaj administrativ care pare fără sfârșit. Într-o tăcere aproape totală din partea clubului și a ministerului, unde transparența și comunicarea au devenit cuvinte goale.
În tot acest timp, televiziunile au făcut și ele tot ce au putut să îndepărteze lumea: au mutat meciurile când în zile imposibile, când la ore la care nici nu știi dacă să pleci de la muncă sau să stai cu ochii pe rezultat. Uneori, nici măcar nu le-au mai transmis.
Presa? Deși în orice sondaj Steaua rămâne printre cele mai puternice și interesante branduri din România, spațiul media pare blocat într-o logică simplă: scandalul și știrile negative se vând, restul nu există. Pentru Steaua totul e negativ pentru că s-a ajuns într-un punct în care politica editorială pare să pupe mâna infractorilor și să ceară închiderea a tot ce ține de club, doar ca să nu fie supărați cei care plătesc advertorialele. Nu mai e niciun mister pentru nimeni, Golazo este probabil cel mai clar exemplu de supunere și propagandă.
Mai apar, din când în când, și câteva crengi uscate care încearcă să îngroape imaginea tuturor celorlalți. Dar despre asta nici nu merită să dezvoltăm.
Și atunci te întrebi: ce îți mai rămâne?
O postare a clubului care te anunță că meciul e sâmbătă și că biletele sunt pe entertix. Dacă ai ratat postarea, rămân doar apropiații care mai știu.
Dacă nu ai un prieten fanatic, o rudă sau un coleg care să îți spună „bă, vezi că joacă Steaua”, devine greu până și să afli când joacă echipa ta.
Până și cele mai fanatice pagini steliște au obosit. Se ceartă mai mult pe adevărul despre marcă decât pe prezentul în care echipa avea nevoie de susținere pentru a ajunge în play-off.
Și totuși, poate ești dintre cei care, chiar și fără internet, își găsesc drumul spre Ghencea. Cum e o zi de meci?
Te apropii de stadion și începe stigmatizarea. De la trecerea de pietoni te întâmpină cai, scuturi și oameni mascați. Parcă ai ajuns la un meci de risc maxim, așa cum, curios, par să fie toate meciurile de pe stadionul Steaua.
Apoi vine controlul: buzunare întoarse pe dos, descălțat, percheziționat.
Și, inevitabil, apelativele: „bă”, „treci”, „vino aici”, „fă cum zic eu”. Dacă îndrăznești să întrebi dacă e vreo problemă, răspunsul vine scurt: „Legea 4.” Fără articol, fără explicație, iar dacă nu o știi, riști să fii făcut și prost. Dacă mai insiști, urmează pasul doi: legitimarea. Unii au ajuns chiar să spună „mai vedem” când întrebi simplu: „am făcut ceva?”
Poate ar trebui, săptămâna viitoare, să întrebăm oficial dacă „Legea 4” prevede și stigmatizarea suporterilor steliști. Pentru că legea aceea există în toată țara, dar nicăieri nu pare aplicată așa cum se aplică pe stadionul Steaua. Ori poate campania împotriva Stelei a ajuns și la Jandarmeria București: „Faceți orice, dar terminați cu ăia?
Și totuși… tu ai intrat pe stadion. În tribune sunt doar 3000 de oameni, un stadion uriaș, aproape gol, dar sectorul galeriei e plin. Și acolo se întâmplă ceva ce nu poate fi explicat în statistici, audiențe sau articole de presă: 3000 de oameni cântă 90 de minute. Acolo e o familie. Oameni care se salută, se respectă și care te fac să revii mereu.
Reziliența suporterului stelist este poate cea mai mare armă pe care o avem.
O ambiție încăpățânată, pe care doar Oprița pare să o mai aibă în club. Dar și o dragoste imensă pentru echipă.
Iar meciul de sâmbătă a fost, până la urmă, o bucurie. O bucurie pentru că, împotriva curentului venit din toate părțile, Steaua este acolo sus. Și continuă să lupte.
Pentru că Steaua nu a trăit niciodată din condiții perfecte. A trăit mereu din oameni care nu renunță. Și cât timp acei oameni există, povestea nu se termină. 🔴🔵
