Alexandru Apolzan s-a născut pe 6 februarie 1927, la Sibiu.
Joacă prima oară la Șoimii Sibiu, dar, din 1949 și până în 1961, activeaza numai la STEAUA, în 216 meciuri, unde este capitan timp de 12 ani și își trece în palmares 6 titluri de campion (1951, 1952, 1953, 1956, 1960, 1961) și 5 Cupe (1949, 1950, 1951, 1952, 1955).
Apolzan a îndeplinit și funcția de antrenor la Steaua, în perioada 1962-1967, la Centrul de Copii și Juniori.
A strâns 22 de selecții în naționala României, într-o perioadă în care aceasta juca, de regulă, mai puțin de cinci meciuri pe an.
Deși cu o înălțime de numai 1,73 cm, Apolzan a reușit să compenseze un asemenea handicap prin două calități native, pe care le-a cultivat cu o grijă ce nu a cunoscut rezerve: detenta și suplețea. Avea o ușurință în mers și sărituri, părând asemenea unei gazele grațioase care zburdă în libertate prin stepele africane. Îmi amintesc că îl vedeam de multe ori lucrând cu Voinescu și luând ca puncte de referință barele porților sau panourile de baschet. Voinescu sărea cu mâna și Apolzan cu capul. E drept că primul câștiga, dar, prin exercițiu, detenta celuilalt căpăta noi dimensiuni.
Apolzan nu a fost numai un maestru al jocului cu capul, ci, în egală măsură, dotat și cu un excelent simț al mingii, cu o tehnică desăvârșită a pasei și a deposedării. Titus Ozon, un mare as al driblingului, avea în fața lui Apolzan un complex de care nu putea scapă decât evitându-l pur și simplu. Altfel, pierdea mingea pe care stoperul CCA i-o sufla cu o uimitoare ușurință, fără fault, fără luptă chiar. Jocul lui Apolzan părea o secvență a unei partituri de vals.
Capitan al echipei CCA timp de 12 ani și de cele mai multe ori al primei reprezentative, ale cărei culori le-a aparat cu devotament și spirit de sacrificiu, în 22 de meciuri internaționale, Piţi Apolzan și-a înscris în palmaresul personal 6 titluri de campion al țării și 5 trofee ale Cupei României, rămânând în amintirea celor care l-au cunoscut și ca unul căruia i-a plăcut viața și dincolo de gazon, plătind un tribut mult prea scump unei sănătăți șubrezite de marile eforturi în slujba performanței. Caracter deschis și sincer, mândru totodată, fără a fi infatuat, nu s-a împăcat cu gândul că după o activitate ca mare jucător nu și-ar mai găsi apoi un rost pe aceeași măsură și cu aceleași satisfacții. Și, din momentul în care a ieșit din perimetrul dreptunghiului verde, s-a pierdut într-un trist anonimat, din care nu s-a despărțit decât atunci când, nemeritat, i-a sunat ceasul despărțirii de lumea aceasta. (Sursa: Mihai Ionescu – „101 idoli ai gazonului”)
A decedat pe 23 decembrie 1982.
