Unii spun că n-au mai văzut atâta ură ca la Peluza Sud.
Da, așa e. Și, culmea, noi n-o ascundem. Chiar dacă e imensă, ura asta nu s-a născut peste noapte și nici nu e un moft. E rezultatul unor ani lungi în care ni s-a cerut să credem că suntem nebuni.
Noi n-am pornit la drum cu ură. Noi am pornit cu iubire, iubirea aia simplă pentru Steaua, pentru Ghencea, pentru culori, pentru ce-a însemnat clubul ăsta în România, pentru singura echipă de aur și cea mai galonată echipă din țară. Mulți suntem nostalgici și ne amintim mirosul pinilor din jurul arenei, freamătul acela și publicul pe care doar pe Ghencea îl găseai, un public care chiar iubea fotbalul și performanța. Fiecare meci, fiecare seară, era o amintire de neuitat.
Și, peste noapte, ne-am trezit că ni se ia totul de sub picioare. Numele. Marca. Palmaresul. Istoria. Demnitatea. Legende batjocorite și grobianism servit la orice oră, în fiecare ziar, pe toate site-urile și pe toate televiziunile. Performanța s-a înlocuit cu circ, iar totul a devenit un business, inclusiv articolele și emisiunile voastre. Ați înlocuit adevărul cu clickbait și rating, și așa ați construit tot ce noi urâm.
Și nu am tăcut. L-am contestat încă din 2003, ne-am bătut cu bodyguarzii lui, ne-am luat interdicții, amenzi, am fost chemați la raporturi, în timp ce statul făcea promisiuni infractorilor pe care a ajuns să îi și apere. Și așa au trecut anii. Ani în care, indiferent de zi, auzeam aceleași refrene: „voi nu veți reuși”, „nu veți scăpa niciodată de Becali”, „voi n-aveți banii lui”, „voi sunteți puțini”, „țineți cu o echipă care nu există”, „statul e de partea lui”, „partidele sunt cu el”, „UEFA zice” și „voi sunteți talibanii”.
Ani în care ne informam între noi din dosare și hotărâri, în timp ce presa refuza să citească exact ce era esențial. Ani în care ni s-au închis uși, microfoane, în care s-a cenzurat orice încercare de a explica adevărul. Ani în care, deși aveam dreptatea în mână, eram obligați să suportăm aroganțe, minciuni, manipulări și șantaje emoționale cu „suporterii adevărați”, cu „marea masă”, cu „ce zice poporul”.
Și tot așa au trecut ani în care mulți au încercat să ne cumpere. Mulți au încercat să ne domesticească. Mulți au încercat să ne explice cum ar trebui să simțim și ce ar trebui să acceptăm. Mulți au încercat să ne bage în aceeași oală cu o clonă care ne furase identitatea.
Și de fiecare dată când ridicam vocea, eram trecuți la capitolul „extremiști”. Doar că voi vedeați doar reacția. N-ați vrut niciodată să vedeți cauza. Nu înțelegem cum puteți vorbi mereu despre suporteri cu atâta nonșalanță, când noi suntem cei care au suferit și suferă în continuare.
În toți anii ăștia, noi am fost exact acolo unde trebuia: în peluză, în tribună, pe stradă, pe internet, prin birouri, bătând la uși, vorbind cu fiecare și luptând pentru fiecare detaliu care ține Steaua în viață. N-am avut pe nimeni să ne apere, n-am avut trusturi media, n-am avut miliardari alături. Am avut doar adevărul și încăpățânarea noastră.
De asta există „ura” de care vorbiți. Pentru că dacă ți se fură casa, nu te așezi la masă cu hoțul să negociezi. Pentru că dacă ți se calcă istoria în picioare, nu zâmbești elegant și treci peste. Pentru că dacă ți se jignește familia, nu poți să te uiți în altă parte. Noi nu suntem Mironică să fim înjosiți și apoi să scriem ode celui care „ne-a scuipat”.
Și nu Becali este singura sursă a urii noastre. Vedeți imaginea de ansamblu. Alături de Becali sunteți și voi, presa. Este și statul. Sunt toți cei care au stat cu mâinile în sân sau, mai rău, au făcut pledoarii pentru nedreptate. Ani întregi ați fost complici prin tăcere, prin minciună, prin omisiune, dar niciodată prin adevăr.
Și dacă vreți să știți când ne vom opri… răspunsul e simplu: niciodată.
Nu pentru că nu vrem. Ci pentru că nu avem de ce. Până când Steaua nu va fi din nou acolo unde îi este locul, nu se termină nimic.
Noi nu avem nimic de pierdut. Nu ne poate cumpăra nimeni, nu ne poate liniști nimeni, nu ne mai poate manipula nimeni. Tot ce contează pentru noi este ca Steaua să redevină echipa care a fost.
Restul e zgomot, și zgomotul nu ne-a oprit niciodată.
Și dacă asta e „ura” despre care vorbiți… nu e ură, e memorie. E memoria anilor în care ne-ați mințit, ne-ați ignorat, ne-ați ridiculizat. E iubirea dusă până în punctul în care nu mai lași pe nimeni să ți-o murdărească.
Și dacă asta vi se pare extremism… atunci problema nu e la noi.
Problema e că n-ați înțeles niciodată ce înseamnă Steaua.
Vă salutăm cu stimă, talibanii!
